1. Cuvântul lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură, Vechiul şi Noul Testament, constituie Cuvântul scris al lui Dumnezeu, transmis prin inspiratie divinǎ, prin oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu, care au vorbit şi au scris, mişcati de Duhul Sfânt. În acest Cuvânt, Dumnezeu a încredinţat omului cunoştinţa necesarǎ în vederea mântuirii. Sfintele Scripturi constituie descoperirea infailibilǎ a voii Sale. Ele sunt norma caracterului, criteriul de verificare a experienţei, descoperirea supremǎ a doctrinelor şi raportul demn de încredere al intervenţiilor lui Dumnezeu in istorie.
 
2. Dumnezeirea. Exista un singur Dumnezeu: Tatǎl, Fiul şi Duhul Sfânt, o unitate a trei Persoane coexistând din veşnicie. Dumnezeu este nemuritor, atotputernic, atotcunoscǎtor, mai presus de toate şi pretutindeni prezent. El este infinit şi mai presus de întelegerea omeneasca, dar cunoscut totusi prin faptul cǎ S-a descoperit pe Sine. El este pentru totdeauna vrednic de închinare, adorare şi slujire de cǎtre întreaga creaţiune.
 
3. Dumnezeu Tatǎl. Dumnezeu Tatǎl cel veşnic este Creatorul, Izbǎvitorul, Susţinǎtorul şi Stǎpânul întregii creaţiuni. El este drept şi sfânt, milos şi îndurǎtor, încet la mânie, plin de bunǎtate şi credincioşie. Calitǎţile şi capacitǎţile manifestate in Fiul şi Duhul Sfânt caracterizeazǎ, de asemenea, pe Tatǎl.
 
4. Dumnezeu Fiul. Dumnezeu Fiul cel veşnic S-a întrupat în Isus Hristos. Prin El au fost create toate lucrurile, prin El se descoperǎ caracterul lui Dumnezeu, se aduce la îndeplinire mântuirea neamului omenesc şi lumea este judecatǎ. De-a pururi Dumnezeu adevǎrat, El a devenit, de asemenea, om adevǎrat, Isus Hristos. El a fost conceput de Duhul Sfânt şi nǎscut din fecioara Maria. El a trǎit şi a fost ispitit ca orice fiinţǎ omeneascǎ, dar a exemplificat în viaţa Lui, în mod desǎvârşit, neprihǎnirea şi iubirea lui Dumnezeu. Prin minunile Sale, El a manifestat puterea lui Dumnezeu şi a fost recunoscut ca fiind Mesia, Cel Fǎgǎduit de Dumnezeu. De buna voie, El a suferit şi a murit pe cruce pentru pǎcatele noastre şi în locul nostru, şi a fost înviat din morţi, S-a înǎlţat la cer, ca sǎ slujeascǎ în Sanctuarul ceresc în favoarea noastrǎ. El va veni iarǎşi în slavǎ pentru a aduce eliberarea finalǎ poporului Sǎu şi restatornicirea tuturor lucrurilor.
 
5. Dumnezeu Duhul Sfânt. Dumnezeu Duhul Cel Veşnic a fost activ impreuna cu Tatǎl şi cu Fiul în lucrarea creaţiunii, a întrupǎrii şi a rǎscumpǎrǎrii. El i-a inspirat pe scriitorii Sfintelor Scripturi. El a umplut viaţa Domnului Hristos cu putere. El atrage şi convinge fiinţele omeneşti şi, pe aceia care rǎspund, El îi renaşte şi îi transformǎ dupǎ chipul lui Dumnezeu. Trimis de Tatǎl şi de Fiul spre a fi totdeauna cu copiii Sǎi, El revarsǎ daruri spirituale asupra bisericii, împuternicind-o pentru a da mǎrturie despre Hristos şi, în armonie cu Scripturile, o conduce în tot adevǎrul.
 
6. Creaţiunea. Dumnezeu este Creator al tuturor lucrurilor şi, tot El, a aşezat in Scripturǎ raportul autentic al activitǎţii Sale creatoare. In şase zile Dumnezeu "a fǎcut cerurile şi pǎmântul" şi toate fiinţele vii de pe pǎmânt şi S-a odihnit în ziua a şaptea a acelei prime sǎptǎmâni. În acest fel, El a stabilit Sabatul ca un monument permanent al incheierii lucrǎrii Sale creatoare. Primul bǎrbat şi prima femeie au fost fǎcuţi dupǎ chipul şi asemǎnarea lui Dumnezeu, ca o încoronare a lucrǎrii creaţiunii, dându-li-se stǎpânire peste pǎmântul întreg şi fiind însǎrcinaţi cu rǎspunderea de a se îngriji de el. Când lucrarea de creare a lumii a fost terminatǎ, ea era "foarte bunǎ", declarând slava lui Dumnezeu.
 
7. Natura omului. Bǎrbatul şi femeia au fost fǎcuţi dupǎ chipul lui Dumnezeu, dotaţi cu individualitate şi cu libertatea de a gândi şi de a acţiona. Deşi au fost creaţi ca fiinţe libere, reprezentând o unitate indivizibilǎ a corpului, minţii şi spiritului, erau dependenţi de Dumnezeu pentru viaţǎ, suflare şi toate celelalte. Când primii noştri pǎrinţi nu L-au ascultat pe Dumnezeu, ei au negat dependenţa lor de El şi au cǎzut din înalta lor poziţie, pe care au avut-o când au ascultat de Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu în ei a fost mânjit şi au devenit supuşi mortii. Urmaşii lor au împǎrtǎşit aceastǎ naturǎ cǎzutǎ împreunǎ cu consecinţele ei. Aceştia se nasc cu slǎbiciuni şi tendinţe spre rǎu. Dar Dumnezeu, in Hristos, a împǎcat lumea cu Sine şi, prin Duhul Sǎu, a refǎcut în muritorii pocǎiţi chipul Fǎcǎtorului lor. Creaţi spre slava lui Dumnezeu, ei sunt chemaţi sǎ-L iubeascǎ pe El, sǎ se iubeascǎ unii pe alţii şi sǎ aibǎ grijǎ de cele din jurul lor.
 
8. Marea luptǎ. Întreaga omenire este în prezent cuprinsǎ în marea luptǎ dintre Hristos şi Satana, cu privire la caracterul lui Dumnezeu, legea Sa şi suveranitatea Sa asupra Universului. Acest conflict a început în cer, atunci când o fiinţǎ creatǎ şi inzestratǎ cu libertatea de a alege, prin înalţarea de sine, a devenit Satana, vrǎjmaşul lui Dumnezeu, care a dus la revolta unei pǎrţi a îngerilor. El a introdus spiritul de rebeliune în lumea aceasta atunci când a dus în pǎcat pe Adam şi pe Eva. Acest pǎcat al omului a avut ca rezultat deformarea chipului lui Dumnezeu în omenire, dezordine în lumea creatǎ şi, în cele din urmǎ, nimicirea ei în timpul potopului. Privitǎ de întreaga creaţiune, aceastǎ lume a devenit arena conflictului universal, din care în cele din urmǎ Dumnezeul iubirii va fi indreptǎţit. Pentru a ajuta pe poporul Sǎu în aceastǎ luptǎ, Domnul Hristos trimite Duhul Sfânt şi pe îngerii Sǎi credincioşi sǎ-l cǎlǎuzeascǎ, sǎ-l ocroteascǎ şi sǎ-l susţinǎ pe calea mântuirii.
 
9. Viaţa, moartea şi învierea Domnului Hristos. În viaţa Domnului Hristos, de desǎvârşitǎ ascultare de voinţa lui Dumnezeu, în suferinţele Sale, în moartea şi învierea Sa, Dumnezeu a prevǎzut singurul mijloc de ispaşire pentru pǎcatul neamului omenesc, astfel cǎ aceia care prin credintǎ primesc aceastǎ ispǎşire sǎ poatǎ avea viaţǎ veşnicǎ şi întreaga creaţiune sǎ poatǎ înţelege mai bine sfânta şi infinita iubire a Creatorului. Aceastǎ ispǎşire desǎvârşitǎ apǎrǎ neprihǎnirea Legii lui Dumnezeu şi bunǎtatea caracterului Sǎu, cǎci condamnǎ pǎcatul nostru şi, în acelaş timp, ea aduce împǎcare şi regenerare, asigurǎ iertarea noastrǎ. Moartea Domnului Hristos este înlocuitoare şi expiatoare. Învierea Domnului Isus Hristos proclamǎ triumful lui Dumnezeu asupra forţelor rǎului şi, acelora care acceptǎ ispǎşirea, le asigurǎ biruinţa finalǎ asupra pǎcatului şi a morţii. Ea declarǎ domnia Domnului Isus Hristos, înaintea cǎruia fiecare genunchi din ceruri şi de pe pǎmânt se va pleca.
 
10. Experienta mantuirii. În infinita Sa iubire şi milǎ, Dumnezeu a fǎcut pe Hristos, care n-a cunoscut pǎcat, sǎ fie pǎcat pentru noi, pentru ca în El noi sǎ putem fi fǎcuti neprihǎnirea lui Dumnezeu. Condusi de Duhul Sfânt, ne dǎm seama de nevoia noastrǎ, recunoaştem pǎcǎtoşenia noastrǎ, ne pocǎim de nelegiuirea noastrǎ şi  manifestǎm credinţa in Isus, ca Domn şi Hristos, ca Înlocuitor şi Exemplu. Aceasta credinţǎ, prin care primim mântuirea, vine prin puterea divinǎ a Cuvântului şi este darul harului lui Dumnezeu. Prin Hristos, noi suntem îndreptǎţiţi, înfiaţi ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu şi eliberaţi de sub stǎpânirea pǎcatului. Prin Duhul, suntem nǎscuţi din nou şi sfinţiţi. Duhul reânnoieşte mintea noastrǎ, scrie legea iubirii lui Dumnezeu în inimile noastre şi ni se dǎ  puterea de a trǎi o viaţǎ sfântǎ. Rǎmânând în El, devenim pǎrtaşi de naturǎ divinǎ şi avem asigurarea mântuirii, acum şi în ziua judecǎţii.

11. Creşterea în Isus Hristos. Prin moartea Sa pe cruce, Domnul Isus Hristos a triumfat asupra forţelor rǎului. Cel care a supus spiritele demonice în timpul slujirii Sale pǎmânteşti, a înfrânt puterea lor şi a fǎcut ca pedeapsa lor finalǎ sǎ fie sigurǎ. In timp ce umblǎm cu Domnul Isus în pace, bucurie şi avem asigurarea iubirii Lui, biruinţa Sa ne dǎ şi nouǎ biruintǎ asupra forţelor rǎului, care cautǎ în continuare sǎ obţinǎ controlul asupra noastrǎ. Dar Duhul Sfânt locuieşte în noi şi ne dǎ putere. În timp ce ne consacrǎm fǎrǎ încetare lui Isus ca Mântuitor şi Domn al nostru, suntem eliberaţi de povara faptelor noastre din trecut. Nu mai trǎim în întuneric, nu ne mai temem de puterile rǎului, de neştiinţa şi de lipsa de sens a vechiului nostru fel de viaţǎ.
În aceastǎ nouǎ libertate în Domnul Isus, suntem chemaţi sǎ creştem în asemǎnarea cu caracterul Sǎu, având comuniune zilnicǎ cu El in rugǎciune, hrǎnindu-ne din Cuvântul Sǎu, meditând asupra acestuia şi a providenţei divine, cântând pentru lauda Sa, adunându-ne pentru închinare şi participând la misiunea Bisericii.
În timp ce ne angajǎm în slujirea iubitoare a celor din jur şi în mǎrturisirea mântuirii Sale, permanenta Sa prezenţǎ cu noi prin Duhul Sfânt, va transforma fiecare clipǎ şi fiecare activitate într-o experienţǎ spiritualǎ. (Ps. 1:1, 2; 23:4; 77:11, 12; Col. 1:13, 14; 2:6,14, 15; Luca 10:17-20; Ef. 5:19, 20; 6:12-18; 1 Tes. 5:23; 2 Petru 2:9; 3:18; 2 Cor. 3:17, 18; Fil. 3:7-14; 1 Tes. 5:16-18; Mat. 20:25-28; Ioan 20:21; Gal. 5:22-25; Rom. 8:38, 39;    1 Ioan 4:4; Evr. 10:25). 
 
12. Biserica. Biserica este comunitatea credincioşilor care recunosc şi mǎrturisesc pe Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor. În continuarea poporului lui Dumnezeu din timpurile Vechiului Testament, suntem chemaţi sǎ ieşim din lume, sǎ ne strângem laolaltǎ pentru rugǎciune, pentru comuniune, pentru învǎţarea Cuvântului, pentru celebrarea Sfintei Cine, pentru slujirea întregii omeniri şi pentru proclamarea pe plan mondial a Evangheliei. Biserica işi trage autoritatea de la Hristos, care este întruparea Cuvântului scris. Biserica este familia lui Dumnezeu; adoptaţi de El şi devenind copiii Lui, membrii ei traiesc pe baza noului legǎmânt. Biserica este corpul lui Hristos, o comunitate a credinţei, al cǎrei Cap este Isus Hristos. Biserica este mireasa pentru care Hristos a murit, ca El sǎ poata s-o sfinţeascǎ şi s-o curǎţeascǎ. La întoarcerea Sa în triumf, El va prezenta Sieşi o bisericǎ glorioasǎ, cumparatǎ cu sângele Sǎu, neavând vreo patǎ sau zbârciturǎ, ci sfântǎ şi fǎrǎ prihanǎ.
 
13. Rǎmǎşiţa şi misiunea bisericii. Biserica universalǎ  este compusǎ din toţi aceia care cred cu adevarat în Hristos. Dar, în zilele sfârşitului, un timp de apostazie foarte rǎspandit, o rǎmǎşiţǎ a fost chematǎ sǎ pǎzeascǎ poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus. Aceastǎ rǎmǎşiţǎ anunţǎ sosirea ceasului judecǎţii, proclamând mântuirea prin Hristos şi vestind apropierea revenirii Sale. Aceastǎ proclamare este simbolizatǎ prin cei trei îngeri din Apocalipsa 14; ea coincide cu lucrarea judecǎţii din ceruri şi are ca efect o lucrare de pocǎinţǎ şi reformǎ pe pǎmânt. Fiecare credincios este chemat sǎ participe personal la aceastǎ lucrare mondiala de mǎrturisire.
 
14. Unitatea trupului lui Hristos. Biserica este un corp de credincioşi, compus din mulţi membri, chemaţi din toate naţiunile, seminţiile, limbile şi  noroadele. În Hristos, noi suntem o nouǎ creaţiune; deosebirile de rasǎ, culturǎ, educaţie şi naţionalitate, cum şi diferenţele dintre cei de sus şi cei de jos, dintre bogat şi sǎrac, dintre bǎrbat şi femeie nu trebuie sǎ dea loc la dezbinǎri între noi. Noi suntem cu toţii egali în Hristos care, prin acelaş Spirit, ne-a legat într-o unicǎ comuniune cu El şi intre noi; noi trebuie sǎ slujim şi sǎ fim slujiti fǎrǎ pǎrtinire şi prejudecǎţi. Prin descoperirea lui Isus Hristos în Scripturǎ, noi împǎrtǎşim aceeaşi credinţǎ şi nǎdejde şi dǎm tuturor o mǎrturie unanimǎ. Aceastǎ unitate işi are izvorul în unitatea Treimii divine, care ne-a adoptat ca sǎ fim copii ai Sǎi.
 
15. Botezul. Prin botez, noi mǎrturisim credinţa noastrǎ în moartea şi învierea lui Isus Hristos şi dǎm mărturie privind moartea noastrǎ faţǎ de pǎcat şi hotǎrârea noastrǎ de a umbla intr-o viaţǎ  nouǎ. În acest fel, noi recunoaştem pe Hristos ca Domn şi Mântuitor, devenim poporul Lui şi suntem primiţi ca membri de cǎtre biserica Sa. Botezul este un simbol al unirii noastre cu Hristos, al iertǎrii pǎcatelor noastre şi al primirii Duhului Sfânt. El se sǎvârşeşte prin scufundarea în apǎ şi este condiţionat de mǎrturisirea credinţei în Isus şi de dovezile pocǎinţei de pǎcat. El urmeazǎ instruirii în adevǎrurile Sfintelor Scripturi şi acceptǎrii învǎţǎturilor ei.
 
16. Cina Domnului. Cina Domnului este o participare la simbolurile trupului şi sângelui lui Isus, ca o expresie a credinţei in El, Domnul şi Mântuitorul nostru. În aceastǎ experienţǎ a comuniunii, Hristos este prezent pentru a se întâlni cu poporul nostru şi a-l întǎri. Împǎrtǎşindu-ne cu bucurie, noi vestim moartea Domnului pânǎ ce El va reveni. Pregǎtirea pentru Cina Domnului cuprinde cercetarea de sine, pocǎinţa şi mǎrturisirea. Învǎţǎtorul a rânduit serviciul spǎlǎrii picioarelor, care înseamnǎ o reînnoire a curǎţirii, o expresie a dispoziţiei de a sluji unul altuia in umilinţǎ, asemenea lui Hristos, şi de a uni inimile noastre în dragoste. Serviciul Cinei este deschis tuturor credincioşilor creştini.
 
17. Darurile şi slujbele spirituale. Dumnezeu a revǎrsat asupra toturor membrilor bisericii Sale din orice generaţie daruri spirituale, pe care fiecare membru trebuie sǎ le foloseascǎ într-o slujire plinǎ de iubire şi pentru binele comun al bisericii şi al omenirii. Date prin mijlocirea Duhului Sfânt, care dǎ fiecarui membru dupǎ cum voieşte, darurile aduc cu ele toate aptitudinile şi capacitǎţile de slujire de care are nevoie biserica pentru a îndeplini funcţiile ei stabilite de Dumnezeu. Conform Sfintelor Scripturi, aceste daruri cuprind funcţii in vederea slujirii, ca de exemplu slujba vindecǎrii, a credinţei, profeţiei, predicǎrii, învǎţǎturii, administrǎrii, împǎcǎrii, compasiunii, slujirii din iubire pânǎ la sacrificiul  de sine, penru ajutorarea şi încurajarea oamenilor. Unii membri sunt chemaţi de Dumnezeu şi înzestraţi de Duhul Sfânt pentru îndeplinirea funcţiilor recunoscute de cǎtre bisericǎ în lucrarea de pastoraţie, evanghelisticǎ, apostolicǎ şi de învǎţare, necesare în mod deosebit pentru pregǎtirea membrilor în vederea lucrǎrii de slujire, pentru dezvoltarea bisericii şi atingerea maturitǎţii spirituale, cum şi pentru promovarea unitǎţii credinţei şi cunoaşterii de Dumnezeu. Când membrii folosesc aceste daruri spirituale, ca niste slujitori credincioşi ai harului felurit lui Dumnezeu, biserica este ocrotitǎ de influenţele distructive ale falselor învǎţǎturi şi progreseazǎ cu puterea de creştere ce vine de la Dumnezeu şi se zideşte în credinţǎ şi dragoste.
 
18. Darul profeţiei. Între darurile Duhului Sfânt se aflǎ şi profeţia. Acest dar este un semn de identificare al bisericii rǎmǎşiţei şi a fost manifestat în lucrarea lui Ellen White. Scrierile acestui sol al lui Dumnezeu sunt un izvor continuu al adevǎrului învestit cu autoritate, aducând bisericii încurajare, cǎlǎuzire, instruire şi mustrare. Ele declarǎ in mod clar cǎ Biblia este etalonul dupǎ care orice învǎţǎturǎ şi experienţǎ trebuie sǎ fie verificatǎ.
 
19. Legea lui Dumnezeu. Marile principii ale Legii lui Dumnezeu sunt cuprinse în Cele Zece Porunci şi exemplificate în viaţa Domnului Isus. Ele exprimǎ iubirea, voia şi hotǎrârile lui Dumnezeu cu privire la comportarea şi relaţiile omului şi sunt obligatorii pentru toţi oamenii din toate timpurile. Aceste precepte constituie baza legǎmântului lui Dumnezeu cu poporul Sǎu şi etalonul dupǎ care se desfǎşoarǎ judecata lui Dumnezeu. Prin intermediul Duhului Sfânt, ele scot in evidenta pǎcatul şi trezesc un simţǎmânt al nevoii dupǎ un Mântuitor. Mântuirea este numai prin har şi nu prin fapte, dar roada ei este ascultarea de porunci. Aceastǎ ascultare dezvoltǎ caracterul creştin şi are ca rezultat o stare de bine. Ea este o dovadǎ a iubirii noastre faţǎ de Domnul şi a preocupǎrii pentru concetǎţenii noştri. Ascultarea care vine din credinţǎ demonstreazǎ puterea Domnului Hristos de a transforma viaţa şi intǎreşte în acest fel mǎrturisirea creştinǎ.
 
20. Sabatul. Binefǎcǎtorul Creator, dupǎ cele şase zile ale creaţiunii, S-a odihnit in cea de-a şaptea zi şi a instituit Sabatul pentru toţi oamenii, ca un monument de aducere aminte al creaţiunii. Porunca a patra a Legii de neschimbat a lui Dumnezeu, cere pǎzirea Sabatului zilei a şaptea ca zi de odihnǎ, de închinare şi slujire, în armonie cu învǎţǎtura şi practica lui Isus, Domnul Sabatului. Sabatul este o zi de plǎcutǎ comuniune cu Dumnezeu şi între credincioşi. El este un simbol al rǎscumpǎrǎrii in Hristos, un semn al sfinţirii noastre, o dovadǎ a loialitǎţii şi o pregustare a viitorului nostru veşnic în Împǎrǎţia lui Dumnezeu. Sabatul este semnul perpetuu al lui Dumnezeu, al legǎmântului veşnic dintre El şi poporul Sǎu. Pǎzirea plina de bucurie a acestui timp sfânt, de seara si pânǎ seara, de la apus de soare panǎ la apus de soare, este o celebrare a actelor creatoare şi rǎscumpǎrǎtoare ale lui Dumnezeu.
 
21. Administrarea creştinǎ a bunurilor vieţii. Noi suntem administratori ai bunurilor lui Dumnezeu, care ne-a incredinţat timpul şi ocaziile, capacitǎţile şi mijloacele materiale, binecuvântǎrile pǎmântului şi resursele lui. Noi suntem rǎspunzǎtori faţǎ de El pentru buna lor folosire. Noi recunoaştem drepturile Lui de proprietar prin slujire plinǎ de credincioşie faţǎ de El şi faţǎ de aproapele nostru, precum şi prin faptul ca Îi înapoiem zecimea şi dǎm daruri pentru vestirea Evangheliei, pentru susţinerea şi dezvoltarea bisericii Sale. Administrarea este un privilegiu ce ne este dat de Dumnezeu pentru creşterea în dragoste şi biruinţǎ asupra egoismului şi lǎcomiei. Un bun administrator se bucurǎ de binecuvantarea ce vine asupra altora, ca rod al credincioşiei lui.
 
22. Comportamentul creştin. Noi suntem chemaţi sǎ fim un popor evlavios care gândeşte, simte şi acţioneazǎ în armonie cu principiile cerului. Pentru ca Duhul sǎ refacǎ în noi caracterul  Domnului nostru, noi trebuie sǎ ne angajǎm numai în acele lucruri care vor produce în viaţa noastrǎ aceeaşi curǎţie, sǎnǎtate şi bucurie manifestate in viaţa Domnului Hristos, în viaţa noastrǎ. Aceasta înseamnǎ cǎ distracţiile şi plǎcerile noastre trebuie sǎ fie la cele mai înalte standarde ale bunului gust şi frumuseţii creştine. În timp ce recunoaştem deosebirile dintre diferite civilizaţii, îmbrǎcǎmintea noastrǎ trebuie sǎ fie simplǎ, decentǎ şi de bun gust, aşa cum stǎ bine acelora a cǎror adevaratǎ frumuseţe nu constǎ în împodobirea exterioarǎ, ci în podoaba nepieritoare a unui duh blând şi smerit. Iar pentru cǎ trupurile noastre sunt temple ale Duhului Sfânt, noi trebuie sǎ avem grijǎ de ele, într-un mod inteligent. Pe lângǎ mişcare fizicǎ şi odihna corespunzǎtoare, noi trebuie sǎ adoptǎm cea mai sǎnǎtoasǎ dieta cu putinţǎ şi sǎ ne abţinem de la hrana necuratǎ arǎtatǎ în Sfintele Scripturi. Deoarece bǎuturile alcoolice, tutunul şi folosirea iresponsabilǎ a medicamentelor şi a narcoticelor sunt dǎunǎtoare pentru corpurile noastre, noi trebuie sǎ ne abţinem de la folosirea lor. În schimb, trebuie sǎ ne angajǎm în tot ceea ce aduce gândurile şi corpurile noastre în ascultare de Hristos, care doreşte sǎ fim sǎnǎtoşi, folositori şi plini de bucurie şi bunǎtate.
 
23. Cǎsǎtoria şi familia. Instituţia cǎsǎtoriei a fost întemeiatǎ de Dumnezeu in Eden. Isus, a proclamat-o ca unire pentru toatǎ viaţa dintre un bǎrbat şi o femeie, într-o pǎrtǎşie plinǎ de iubire. Pentru creştin, legǎmântul cǎsǎtoriei este fǎcut cu Dumnezeu ca şi cu tovaraşul de viaţǎ şi trebuie sǎ se realizeze numai între persoane ce împǎrtǎşesc o credinţǎ comunǎ. Iubirea reciprocǎ, onoarea, respectul şi responsabilitatea constituie însǎşi baza acestei legǎturi, care trebuie sǎ reflecte iubirea, sfinţenia, fidelitatea şi permanenţa relaţiilor dintre Hristos şi biserica Sa. Cu privire la divorţ, Isus a învǎţat cǎ persoana care divorţeazǎ de tovarǎşul de viaţǎ,- cu exceptia cazurilor de adultery - şi se recǎsǎtoreşte cu altcineva, comite adulter. Deşi relaţiile în unele familii pot sǎ se îndepǎrteze de ideal, într-o cǎsǎtorie în care partenerii care se încred total, unul în celǎlalt şi în Hristos, ei pot obţine unitatea plinǎ de iubire, prin cǎlǎuzirea Duhului Sfânt şi instruirea bisericii. Dumnezeu binecuvânteazǎ familia şi urmǎreşte ca membrii ei sǎ se ajute unul pe altul, spre o deplinǎ maturitate. Pǎrinţii trebuie sǎ-si creascǎ astfel copiii, încât aceştia sǎ iubeascǎ şi sǎ asculte de Dumnezeu. Prin exemplul şi cuvintele lor, ei trebuie sǎ-i înveţe cǎ Domnul Hristos este autorul iubitor al disciplinei, totdeauna binevoitor, care le poartǎ de grijǎ şi care doreşte ca ei sǎ devinǎ membri ai corpului Sǎu, familia lui Dumnezeu. Unitatea crescândǎ a familiei, constituie unul din semnele distinctive ale ultimei solii a Evangheliei.
 
24. Lucrarea Domnului Hristos în Sanctuarul Ceresc. Existǎ un sanctuar în ceruri, adevaratul tabernacol, ridicat nu de om, ci de Domnul. În el, Domnul Hristos slujeste în favoarea noastrǎ, punând la dispoziţia credincioşilor binefacerile jertfei Sale ispǎşitoare, aduse o datǎ pentru totdeauna pe cruce. El a inaugurat activitatea Sa ca Marele nostru Preot şi a început lucrarea Sa de mijlocire la data înalţǎrii Sale. In 1844, la sfarşitul perioadei profetice de 2300 zile, El a intrat în cea de-a doua şi ultimǎ fazǎ a slujirii Sale ispaşitoare. Aceasta este o lucrare a judecǎţii de cercetare, care este o parte a eliminǎrii definitive a tuturor pǎcatelor, simbolizatǎ de curǎţirea sanctuarului ebraic din vechime in Ziua de ispǎşire. În acel serviciu simbolic, sanctuarul era curǎţat cu sângele animalelor jertfite, dar lucrurile ceresti sunt curǎţate cu sacrificiul desǎvârşit al sângelui lui Isus Hristos. Judecata de cercetare descoperǎ fiinţelor cereşti care din cei morti dorm in Hristos si astfel, in El, sunt socotiţi vrednici de a avea parte de prima înviere. Ea aratǎ de asemenea, care dintre cei vii sunt în Hristos, pǎzind poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus Hristos, şi în  El, deci, sunt gata pentru înǎlţarea în Împǎrǎţia Sa cea veşnicǎ. Aceastǎ judecatǎ apǎrǎ dreptatea lui Dumnezeu în salvarea acelora care cred în Isus. Ea declarǎ cǎ aceia care au rǎmas credincioşi lui Dumnezeu vor primi Împǎrǎţia. Terminarea acestei lucrǎri a Domnului Hristos va marca încheierea timpului de probǎ al omenirii înaintea celei de a doua veniri a Domnului Hristos.
 
25. A doua venire a Domnului Hristos. A doua venire a Domnului Hristos este binecuvântata nǎdejde a bisericii, marele apogeu al Evangheliei. Venirea Mântuitorului va fi literalǎ, personalǎ, vizibilǎ şi mondialǎ. Când El va reveni, morţii neprihǎniţi vor fi înviaţi şi împreunǎ cu neprihǎniţii cei vii vor fi glorificati şi luaţi la cer, iar cei nelegiuiţi vor muri. Împlinirea aproape completǎ a majoritǎţii profeţiilor, împreunǎ cu condiţiile existente în prezent în lume, aratǎ faptul cǎ venirea Domnului Hristos este iminentǎ. Timpul acestui eveniment n-a fost descoperit, de aceea suntem îndemnaţi sǎ fim gata în orice vreme.
 
26. Moartea şi învierea. Plata pǎcatului este moartea. Dar Dumnezeu, care Singur are nemurirea, va da viaţa veşnicǎ celor rǎscumpǎraţi ai Sǎi. Pânǎ în ziua aceea însǎ, moartea este o stare de inconştienţǎ pentru toţi oamenii. Când Domnul Hristos, care este viaţa noastrǎ, Se va arǎta, neprihǎniţii înviaţi şi cei neprihǎniţi în viata vor fi glorificaţi  şi luaţi ca sǎ întâmpine pe Domnul lor. A doua înviere, învierea celor nelegiuiti, va avea loc dupǎ o mie de ani.
 
27. Mileniul şi sfârşitul pǎcatului. Mileniul este domnia de o mie de ani a Domnului Hristos cu sfinţii Sǎi în ceruri, între prima şi a doua înviere. În acest timp, morţii cei nelegiuiti vor fi judecati; pǎmântul va fi în totul pustiu, fǎrǎ fiinţe omeneşti vii, care sǎ-l locuiascǎ, ci ocupat numai de Satana şi îngerii sǎi. La sfârşitul mileniului, Domnul Hristos cu sfinţii Sǎi şi Cetatea cea sfântǎ vor coborî din ceruri pe pǎmânt. Morţii cei nelegiuiti vor fi atunci înviaţi împreunǎ .  Satana şi îngerii lui vor înconjura cetatea; dar foc va coborî de la Dumnezeu şi-i va arde şi va curaţi pǎmântul. Universul va fi astfel eliberat pentru totdeauna de pǎcat şi de pǎcǎtoşi.
 
28. Noul pǎmânt. Pe noul pǎmânt, în care va locui neprihǎnirea, Dumnezeu a pregǎtit un cǎmin veşnic pentru cei rǎscumpǎraţi şi un mediu desǎvârşit pentru viaţa veşnicǎ, pentru iubire, bucurie şi pentru a învǎţa în prezenţa Lui. Cǎci aici Dumnezeu Însuşi va locui cu poporul Sǎu, iar moartea şi suferinţa vor dispǎrea. Marea luptǎ va fi încheiatǎ şi nu va mai fi pǎcat. Toate lucrurile, însufleţite şi neînsufleţite, vor declara cǎ Dumnezeu este dragoste; şi El va domni veşnic.